Până la mijlocul secolului trecut monedele reprezentau fie un metal prețios fie în spatele unei monede se afla un metal prețios(ținut undeva și la schimb se elibera un document care garanta că în depozit se află metalul prețios).
Adică cei care au eliberat moneda trebuiau să fie capabili să o și gireze, să o garanteze. Dacă banul era emis de o instituție puteai oricând să te duci în cele din urmă la acea instituție și obțineai la schimb AUR sau un alt bun ce stătea la baza emiterii de monedă.
După planul Marshall SUA a reușit să inunde cu monedă statele europene și se pare că nu toată moneda avea real acoperire în AUR. Pe măsură de utilizatorii finali nu mai aveau interes să cumpere altceva decât AUR-ul din trezoreria americană rezervele au început să scadă considerabil până la acel moment critic la care administrația a fost informată că în acest ritm se va rămâne fără … AUR.
Atunci s-a rupt legătura între monedă și AUR.
De altfel acest lucru era unul normal din moment ce economia lumii creștea mult prea repede, mai repede decât creșterea cantității globale de AUR. O astfel de legătură devenise ilogică și punea în pericol chiar sănătatea economică a lumii, limitată în schimburi de cantitatea de AUR existența.
De asemenea costurile de obținere pentru metalul prețios au crescut considerabil, cantitatea existentă în natură și accesibilă fiind limitată.
Rolul banului: să asigure schimburile între diverși agenți ce oferă bunuri sau servicii
Astăzi logica banului este alta. El nu mai are în spate AUR sau alt metal prețios, banii au în spate încrederea că emitentul, economia sa, poate oferi ceva la schimb.
Dolarul este prețios deoarece economia SUA este puternica. Euro este prețios deoarece economia Uniunii Europene este puternică.
Așa se face că băncile naționale trebuie să asigure intern monedă într-o cantitate suficientă astfel încât prețurile produselor la modul general să rămână neschimbate.
Pentru acest lucru nu există o rețetă perfectă, factorii care pot influența acest lucru sunt prea diverși, din care unii chiar emotivi și subiectivi. De aceea cantitatea de monedă se reglează fin în funcție de cum evoluează economia.
Deci pe o piață trebuie să se asigure bani care să acopere doar schimburile care sunt necesare a se realiza simultan la un moment dat.
Pentru înțelegere vom da și un exemplu. Să presupunem că prin absurd că pe piață singurele bunuri existente sunt 10 clădiri care valorează fiecare câte 1 milion de euro. Cantitatea existentă de monedă nu trebuie să fie de 10 milioane de euro, așa cum greșit s-ar crede. Dacă la un moment dat au loc doar trei schimburi simultane, atunci trebuie să existe monedă care să asigure doar acele schimburi. Adică trei milioane de euro ar fi suficienți iar prețurile nu s-ar modifica. Dacă pe piață am bagă prea mulți bani atunci prețurile ar crește automat deoarece ar exista tendința naturală de a folosi toată moneda aflată la dispoziție.
De altfel puteți ușor vedea că moneda dintr-o economie nu acoperă toate bunurile care s-ar putea evalua.
Spre exemplu suprafața agricolă a României este de aproape 15 milioane de hectare. Fiecare hectar de teren s-a vândut în medie în 2021 cu 5.000 de euro. Asta înseamnă că în circulație numai din terenuri ar trebui să existe undeva 75 de miliarde de euro, dar evident că ei nu există și nici nu era nevoie deoarece numărul de tranzacții a fost scăzut, nici 1% din total. Deci au fost suficienți bani ca să se acopere tranzacțiile. Nu mai punem aici restul terenurilor, resursele naturale, clădirile, mașinile, echipamentele electronice, șamd.
Cel mai probabil o țară ca România ar valora undeva la peste 2.000 de miliarde de euro
Asta dacă ar fi să vină cineva să cumpere tot la prețurile actuale, dacă ar avea ce să ofere la schimb. Sigur că nimeni nu are așa mulți bani, deci sunt cam zero șanse ca cineva să poată deține o țară, oricât de mulți bani ar avea.
Nu mai spunem că dacă totul ar fi de vânzare la un moment dat prețurile s-ar prăbuși din lipsă de monedă, dar această ipoteză este una improbabilă.
Cine emite monedă
Fiecare stat se organizează după bunul plac sau conform regulilor cluburilor internaționale din care face parte.
Atunci când ești în Uniunea Europeană trebuie să existe un sistem unitar de acțiune.
Spre exemplu în SUA moneda este emisă de trezoreria americană. Aceasta este privată dar funcționează după reguli stricte, adică nu poate patronul să emită dolari și tot el să beneficieze de ei. El este doar un administrator al procesului de producție.
În România moneda se emite de BNR care este o bancă independentă teoretic, aflată în slujba românilor pe baza unui cadru legal existent. Este interzisă orice formă de legătură directă sau dependență între deciziile politice, între stat ca unitate administrativă și BNR. Sigur că realitate nu este așa, BNR trebuie să țină cont de realitățile existente.
Către cine sunt statele datoare
O să vă mire, dar în general statele sunt datoare către ele însele sau către alte state.
SUA este datoare către trezoreria americană, dar trezoreria este o unitate subordonată statului.
Nu sună aiurea? Cam da.
Acest aspect este însă unul pur contabil.
Trezoreria americană printează banii sau îi generează electronic din nimic. Tocmai am spus că în spate nu se mai află vreun metal prețios.
Apoi contabil moneda apare către stat sub formă de împrumut. Dacă la un moment dat ar fi monedă prea multă atunci statul ar mai returna din această monedă, pentru a nu exista inflație, însă de cele mai multe ori nu se face acest lucru.
Statul român se împrumută de la BNR și alte bănci…
Datoria statului român este aproape în mod egal internă și externă.
Datoria internă a României este în moneda națională, bineînțeles. Către cine? Către persoane fizice, persoane juridice, bănci din România care lucrează cu lei și către… BNR.
Dar BNR nu împrumută direct statul român, nu are voie. BNR are voie să împrumute doar băncile comerciale din România, trebuie să asigure acestora lichiditate la o dobândă numită ROBOR.
Dar statul român cheltuie cu mult mai mult decât încasează. Cum statul condus politic nu este cel care emite monedă ca să acopere deficitul, atunci el se duce pe piața financiară internă și externă și se împrumută de la băncile comerciale.
În România statul român se împrumută de la băncile comerciale. Însă acestea nu au suficienți bani ca să împrumute un așa monstru dar să asigure și finanțarea mediului privat, așa că băncile comerciale se duc să ceară bani de la BNR.
Setea de bani a băncilor se estompează prin nivelul dobânzii. Deci setea de bani a statului se estompează tot prin nivelul dobânzilor. Sau așa ar trebui să fie, dar nu este.
Deficitele bugetare imense generează inflație mare
Statul român are un buget anual undeva la vreo 65 de miliarde de euro.
Peste 90% din această sumă sunt cheltuieli rigide, fixe, cu salarii, pensii și cheltuieli administrative.
Sub 7% din banii de la bugetul sunt alocați pentru investiții. Asta înseamnă că statul are cheltuieli birocratice multe prea mari.
Dar România are cheltuieli de 65 de miliarde de euro și încasări de doar 35 de miliarde de euro. Încasările se mai completează puțin cu fonduri europene, ceva ajutoare străine, dar cea mai mare parte a deficitului este reglat prin împrumuturi interne și externe.
Deci statul român de 32 de ani se află în faliment deoarece în mod permanent are cheltuieli mai mari decât încasările.
Dacă banii împrumutați s-ar duce în investiții de producție sau bunuri cu valoare de piață atunci efectul inflaționist ar fi redus. Dar banii , așa cum vedem mai sus, se duc pe cheltuieli cu salariile, pensiile și alte cheltuieli administrative.
Practic statul cheltuie prea mult comparativ cu puterea economiei naționale de a plăti taxe și impozite și nu generează sănătate, educație sau infrastructură la schimb. Statul oferă doar foi, birocrație, piedici.
Printarea de bani fără acoperire economică duce însă la inflație. Am spus că banii au rolul de a asigura schimburile comerciale, nu birocrația.
Așa se face că banii suplimentari se duc în salarii la stat, adică în consum, ori la noi consumul este preponderent din importuri(nu prea mai producem nimic). Ori asta înseamnă că în loc să ajutăm factorii de producție stimulăm creșterea datoriei externe.
Dacă statul s-ar împrumută ca să facă un sistem de irigații, o hidrocentrală, un canal precum Dunăre-Marea Neagră, atunci acea investiție ar genera în viitor profit și ar avea o valoare proprie de piață, probabil mai mare decât banii printați.
Inflația este o formă mascată de impozitare
Cheltuind mai mulți bani decât încasează statul trebuie să facă ceva, că doar nu se închide precum o firmă. Statele la modul general nu falimentează, însă arată ca atare, adică stau în sărăcie.
Ca să acopere banii lipsă are două soluții: fie se duce cu tupeu la cetățeni și îi impozitează pe față, însă revolta populară ar fi mare, fie printează bani fără acoperire, însă banii își pierd din valoare deoarece vei cumpăra mai puțină pâine cu banii de îi ai. Păi dacă iau mai puțină pâine de aceeași bani, unde este restul de pâine, căci ea tot se produce: la angajații de la stat.
O inflație anuală de 15% este mare și înseamnă că toți românii au fost impozitați dintr-un foc cu 15%. Nu este așa că ați ieși la proteste dacă v-ar dispărea din conturi 15% din bani?
În realitate chiar vă dispar, dar prin devalorizare.
Impozitarea prin inflație se practică în toată lumea.
Partea proastă este că statul român are un deficit imens și pentru a-l acoperi trebuie să ia și împrumuturi externe. Ori aici situația se complică deoarece rămânem datori nu cu hârtie către BNR ci cu bunuri reale către alte state ale lumii. Ori aceste state la un moment dat vor cere ceva.
Inflația are și părți bune
Inflația are și părți bune.
Banii într-o economie se scurg prin vene și apoi o iau rapid pe niște artere către un număr mic de agenți economici, dar mari.
În ani aceștia ajung să fie depozitați, să nu mai circule.
O parte din bani nu sunt depuși în conturi pentru a se menține în fluxul financiar, o altă parte staționează în conturi și acei agenți natural colectori ar deține sume importante dar ar priva economia de monedă, care nu ar mai circula și s-ar crea blocaje.
Practic dacă BNR nu ar aduce monedă suplimentară pe piață s-ar ajunge în câțiva ani la scăderea prețurilor și chiar blocaje deoarece nu s-ar mai găsi bani.
Așa că banca națională vine și pedepsește pe cei care acumulează fără a readuce banii în economie generând și o devalorizare programata, diferită de cea sistemică generată de nefuncționarea statului.
BNR vine și aduce masă monetară, adică lichidități, pentru a putea acoperi necesarul de schimburi.
Concluzia
Concluzia este că statele sunt datoare către ele sau între ele.
Acele datorii sunt doar contabile, în realitate ele niciodată nu se vor stinge, masa monetară tot va crește.
