Azi, 3 decembrie, s-au împlinit 32 de ani de la plecarea lui Petre Țuțea la cele veșnice.
Țuțea este efigia unei lumi românești reper pentru noi, cei de azi; efigia unei epoci în care exista o ierarhie firească a valorilor și în care elitele (academică, militară, clericală, politică etc) aveau idealuri naționale, pe care le slujeau.
Țuțea stă în rînd cu alți exponenți ai elitei intelectuale interbelice, ca Eliade, Cioran, Noica, Vulcănescu, Crainic, Blaga ș.a.m.d. Chiar dacă, spre deosebire de aceștia, a rămas în conștiința publică drept un geniu oral și un profesor neconvențional, un Socrate al românilor, nu autorul unei opere încheiate la toți nasturii.
Nu am avut șansa de a-l cunoaște, dar m-am bucurat să le fiu prieten apropiat unora dintre frații lui de suferință și de ucenicii lui, ca regretatul Marcel Petrișor (în foto, în dreapta), de pildă.
Mai ales în acest timp al superficialității extreme, avem nevoie să ne întoarcem, măcar din cînd în cînd, la astfel de figuri emblematice ale istoriei noastre culturale – dar nu doar – pentru a ne păstra echilibrul interior, a ne satisface nevoia de substanță. și a ne găsi puterea de a răzbi în tot ce prespune lucrarea întru adevăr, bine și frumos.
Avem nevoie, ca neam, pentru a supraviețui, de aceste chipuri simbolice de genii, martiri, eroi și sfinți. Să nu-i uităm, căci uitarea lor înseamnă uitare de sine și rătăcire în neant.
În veci pomenirea lor, Doamne!
