Zilele acestea, câteva milioane de români au simțit, din nou, pe propria piele cât de mult îi mint politicienii pe care i-au votat. De fiecare dată când se discută public despre principala problemă cu care se luptă economia noastră, uriașul deficit bugetar cronicizat și consecința acesteia, explozia datoriei guvernamentale, guvernanții ne liniștesc spunându-ne că au un medicament minune și că acela este miraculoasa „digitalizare”. Avem o creștere cu 20% a cheltuielilor cu salariile bugetarilor, de două ori și jumătate mai mare decât creșterea nominală a economiei?
Nu-i nimic, în curând vom apela la prea-eficienta digitalizare și numărul bugetarilor va scădea dramatic, ne liniștesc Ciucă și Ciolacu, cu un aer senioral. Avem o creștere a cheltuielilor cu bunurile și serviciile în creștere cu 23%, de trei ori mai rapid decât a crescut economia în termeni reali? Nu-i nicio problemă, tripleta de aur a politicii dâmbovițene Iohannis-Ciolacu-Ciucă are o soluție minune: digitalizarea și sigur-sigur îl vor administra cât de curând bugeto-fagilor din armata lor. Încasăm prea puțin la buget? Totul se va rezolva într-o bună zi, când va veni și la noi salvatoarea digitalizare. Cam așa suntem mințiți an de an, alegeri după alegeri. Se pare că această promisiune a fost făcută de atâtea ori că până și noi, umilii contribuabili, am început s-o credem. Sau ne place să fim mințiți cu un asemenea profesionalism de către cei mai mari corifei ai „digitalizării”, Marcel Bacalaureat Ciolacu și Nicolae Ăîăîăî Ciucă.
Ei bine, ziua de 25 mai este, în fiecare an, doar o mostră a unui viitor mai bun și mai digitalizat. În preajma acelei zile, sediile ANAF din toată țara sunt luate cu asalt de către sute de mii de plătitori de impozite, care se înghesuie să depună o biată declarație de venit, menită a le deschide larg porțile către cel mai fericit moment din viața lor de cetățeni: plata impozitelor și contribuțiilor destinate îndestulării Omului Gras, armata de ocupanți ai birourilor guvernamentale.
De ce oare s-or înghesui amărâții de contribuabili pe holurile din împărăția lui Marcel Boloș-Vodă, dacă tot s-a tăiat, de ani buni, panglica digitalizării și s-a instalat celebra aplicație „spațiul privat virtual”, unde respectivii amărâți pot să-și depună chinuitoarea declarație? Poate că votanții plătitori de impozite nu prea se descurcă în complicatele desișuri ale declarației „electronice”? Sau poate pentru că nivelul de popularitate al ideilor nobile ale digitalizării în masa electoratului român nu este prea mare? Precis la aceste explicații simple nu s-au gândit niciodată iluștrii trezorieri ai țării, în ordine cronologică inversă Boloș, Câciu, Vâlceanu, Cîțu și alții la fel de năzdrăvani. În viziunea lor înțeleaptă, precis vinovați sunt obscurantiștii de contribuabili care nu cred în magia digitalizării.
Ei bine, pentru deliciul nostru al tuturor, declarația „electronică” este, în realitate, o mostră de lucru prost făcut, pas cu pas și temeinic. Trecând peste etapa preliminară de „înrolare” în spațiul privat virtual, adică de înscriere în catastifele acestuia cu nume și parolă de acces, procedura de depunere a declarației „electronice” este în mai mulți pași. Pasul prim este descărcarea formularului respectiv dintr-o listă lungă, căci ANAF-ul nostru modifică formularul în fiecare an, pentru a putea să țină pasul cu hărnicia miniștrilor de finanțe care modifică Codul Fiscal cât de des pot, spre disperarea contabililor și auditorilor financiari. După ce ai descărcat formularul, îl completezi , ținând cont de cele 20 de pagini de instrucțiuni scrise într-un limbaj klingonian pentru popor, de parcă instrucțiunile ar fi făcute doar pentru ochii funcționarilor ANAF, nu și pentru pârliții de contribuabili. Ei și acum apare pasul doi; în care primești „validarea” formularului completat.
După care să nu cumva să încerci să îl trimiți către sfântul spațiu privat virtual, căci nu vei avea cum, aplicația cu formularul este doar o aplicație de scris. Așa că intervine pasul al treilea, în care salvezi formularul validat în propriul computer. În pasul al patrulea descarci frumușel un colț bine ascuns al spațiului privat virtual, cu nume de utilizator, parolă și cod primit prin e-mail (o altă aplicație pusă să lucreze în slujba digitalizării ANAF). Aici, în acest colț bine ascuns, poți, în sfârșit să încarci formularul salvat în computerul personal. Crezi că s-a terminat?
Nici gând: în pasul al patrulea, ANAF îți va trimite un nou e-mail, cu un alt cod de șase cifre, cu care să verifici dacă formularul depus este validat sau nu de către sistemul digitalizat. Pasul cinci: deschizi o nouă aplicație a ANAF, unde introduci codul primit pe e-mail, alături de CNP și afli dacă formularul este validat sau nu. Asta, deși a mai fost „validat” o dată în pasul al doilea. Ei bine, dacă afli că formularul tău nu conține erori „de validare” te poți duce liniștit la culcare, să îți refaci forțele obosite de atâta digitalizare. Dacă nu, reiei totul de la pasul 1. Adică aici, la pasul al cincilea, este un „IF”, cum le place digitalizatorilor să vorbească în limba lor.
Cititi analiza integral pe realitateafinanciara.net
