Economia de piață nu e o junglă în care cei privilegiați iau totul, iar cei fără pedigree și proptele pierd, păgubesc, sărăcesc și flâmânzesc.
Economia de piață este o democrație a consumului. Dacă nu ar fi așa, zadarnică ne-ar fi toată truda și fără sens dăinuirea pe acest pământ.
Poate că toată societatea amnezică de azi, dar mai ales politrucii, sinecuriștii, securistofilii, slugile și sponsorizații neofeudalilor economiei și ai politicii ar trebuie să revadă ceea ce scrie în Constituție și, de altfel, în Tratatul Uniunii Europene: dreptatea și demnitatea umană sunt două valori fundamentale ale statului democratic și ale societății care îl organizează.
Casa familială și dreptul la locuire sunt, în același timp, indicative și ancore ale dreptății sociale și ale demnității umane. De asemenea, sunt garanții ale libertății și ale egalității de șanse. Fără casă (mai grav chiar, în urmarea evacuării silite din locuința familială), omul are toate „șansele” să devină un ratat, o pierdere de plusvaloare pentru familie, neam și societate, precum și o plasă de siguranță ruptă de care vor fi lipsiți urmașii și apropiații săi. Înmulțit cu numere mari, acest risc de ratare se poate transforma într-un eșec al democrației și al statului care, aparent, este stat de drept și social. Statul însuși, din plasă de siguranță socială pentru cetățenii săi lipsiți de resurse și de acces la ascensorul social, se transformă într-o entitate cinică, indiferentă și chiar ostilă. Inteligenți ca herr Ionannis Werner Klaus pot spune că un stat ca România este un stat eșuat, fără a pricepe că se poate nimeri să spună adevărul, ca un păcătos care fără să vrea slobozește o afirmație reală.
Țesătura ecomică și socială a României ultimilor 20 de ani de domnie securistică a lui Petrov, alias Băsescu, și Iohannis, suspect și el de colaborare cu securitatea comunistă, a creat o clasă restrânsă și ultra-boată de privilegiați și o masa mare de „egali” în sărăcie.
Principalele două categorii de nedreptățiți ai acestui regim neofeudal sunt:
(i) cei care nu au resurse financiare pentru a-și cumpăra locuințe și
(ii) debitorii supra-îndatorați la bănci, care au avut impresia că au cumpărat pe credit locuințe, dar au cumpărat, de fapt, servitute, captivitate și ruină.
Pentru acești oameni nu doar că a dispărut ascensorul social. Autobuzul a plecat mereu cu câteva secunde înainte ca ei să ajungă în stație, cu sufletul la gură.
Într-un joc de sumă nulă, așa cum este lumea neofeudală de azi, când cineva pierde indefinit, altcineva câștigă infinit. Există câștigători ai acestei goane după autobuzul care pleacă mereu din stație – băncile și colectorii de creanțe. Dezvoltătorii imobiliari. Funcționarii de la urbanism și amenajarea teritoriului. Șpăgarii. Oengeurile de mediu sau de urbanism care fac procese dezvoltătorilor imobiliari doar pentru a le retrage ulterior, în urmarea plății unor „despăgubiri” sau a efectuării de donații politice, cu care pârâții sunt de acord pentru a scăpa de râia acestor procese artificial create, doar cu scopul de șantaj judiciar.
În presă este la modă idea că românii sunt în proporție foarte mare proprietari ai caselor lor. Este adevărat doar în parte. Sunt, într-adevăr, proprietari cei care erau adulți și în putere în anii ‘90 ai secolului trecut, când statul le-a permis să cumpere apartamentele la bloc în care erau chiriași. Peste jumătate dintre casele din România sunt apartamente la bloc, fiind construite după standardele comuniste. România este statul european cu cea mai mare aglomerație de persoane la domiciliu. Proprietarii locuiesc cu copii, seniori, chiriași, cățel, purcel, claie peste grămadă. Generația de după anul 2000 nu prea are case. Unii dintre membrii acestei generații s-au împrumutat la bănci, după 2006, ca să cumpere, să construiască sau să consolideze case, iar acum sute de mii dintre ei sunt supra-îndatorați, pasibili de evacuare imediată din case. Cel puțin un milion au pățit deja asta, odată cu crizele din 2010 (când Băsescu – Boc au tăiat salarii bugetare, indemnizații de creștere a copiilor și pensii) și din 2020 – 2023 (când economia și populația au fost supuse unor crize artificiale care i-au falimentat pe capete). Casele executate silit sunt acum în proprietatea unor speculatori, latifundiari, neofeudali, rentieri etc., care vor da aceste case cu chirii enorme celor care au nevoie de locuire.
În plus, ceea ce s-a construit în ultimii 20 de ani seamănă cu dormitoarele muncitorești nord-coreene sau chinezești. Sunt case scumpe, fără urbanism, fără comunitate, presărate pe la marginile marilor orașe.
Este nevoie de programe naționale de construcție și de creditare, așa cum s-a întâmplat în SUA, pe vremea lui F. D. Roosevelt, în Marea Britanie, pe vremea lui Margaret Thatcher, în Portugalia și Irlanda azi etc.
După toate calculele, chiar se poate cumpăra un apartement cu suma de 35 de mii de euro, cu plata pe loc sau pe credit cu dobânzi subvenționate de stat, care va pune la dispoziției cu titlu de concesiune terenul și utilitățile aferente unor asemenea ansambluri imobiliare. Se poate mai ales pentru că 90% din materialele de construcție se produc în țară, iar prețurile caselor sunt umflate artificial (înclusiv din cauza mitei sau șantajului judiciar, risc pe care dezvoltătorul imobiliar îl introduce în preț, precum și din cauza dobînzilor bancare triple față de media europeană).
De asemenea, este nevoie de un program national de corecție a contractelor de credit în vederea echilibrării prestațiilor, mai ales prin refinanțarea cu dobânzi subvenționate de stat. Pe vremea crizei creditelor în valuta, țări ca Polonia sau Ungaria au avut programe speciale de reechilibrare a contractelor, în cadrul cărora statul și-a asumat o treime din costuri, o altă treime fiind pusă în sarcina băncilor. Reamintesc că administrația Biden a demarat un program de ștergere a datoriilor rezultate din creditele de studii, în valoare de maxim 100 de mii de euro per debitor, în favoarea a nu mai puțin de 44 de milioane de oameni, cu credite cumulate de peste 1,6 trilioane de dolari.
Acestea sunt programe complexe, cu impact pozitiv în economie (mai ales prin crearea de noi locuri de muncă și dezghețarea unor ramuri ale economiei stagnante în perioadele de criză), demografie și încredere în viitor. Și poate contribui la atenuarea stării psihologice sumbre care se simte în societatea în care trăim, o societate a drepturilor, libertăților, demnității, care nu lasă pe nimeni în urmă.
Reamintesc că, în anii de după 2010, am declanșat procese colective contra băncilor care au dus la condiții mai bune de plată a debitorilor supraîndatorați. De asemenea, am scris și promovat Legea dării în plată care a contribuit, prin intermediul instanțelor (în ciuda ostilității unor judecători – militanți pro-bănci), la ameliorarea situației acelor oameni.
Programul New Deal al lui F. D. Roosevelt a scos SUA din criza economică din 1929-1933 și a transformat-o în hegemonul lumii … A mers și în Marea Britanie, pe vremea celui mai conservator guvern. Iar programe de sprijin al debitorilor supraîndatorați au funcționat și au fost eficiente chiar și pentru bănci, în țări ca Spania, Portugalia, Irlanda, Ungaria sau Polonia. De ce nu ar reuși astfel de programe în România?
