Recent am aflat cu mâhnire de moartea jurnalistei Iulia Marin, o tânără extrem de pasionată de meseria sa. Iulia a dus în ultimii ani o luptă grea cu afecţiuni psihice care s-au dovedit necruţătoare. A fost găsită prea târziu, fără suflare, singură, părăsită de un stat incapabil să îi ajute pe cei care au nevoie de ajutor.
Nu este un caz particular. Datele oficiale arată că peste 70.000 de români suferă de afecțiuni psihice. În realitate, se estimează că România se află pe locul al treilea în topul țărilor europene în ceea ce privește numărul celor care se confruntă cu astfel de probleme. În anul 2019, erau înregistrate peste 500.000 de persoane cu tulburări mintale și de comportament, inclusiv depresie, schizofrenie ori retard mintal.
Cifrele au crescut de la an la an, dar subiectul a fost lăsat într-un sertar cu cheiţă, considerat tabu. Afecţiunile psihice sunt încă percepute ca boli ruşinoase, care trebuie ascunse, în aşa fel încât să fie evitat malaxorul etichetărilor diverse şi al stigmatizărilor. Acestea sunt şi ecouri ale dezinteresului şi ignoranţei politicienilor pe marginea temei.
Am avertizat, încă din timpul pandemiei, că restricţiile vor genera efecte negative cu impact asupra întregii societăţi şi a fiecărui individ în parte. Am vorbit despre bolnavii netrataţi, despre căderea în anumite dependenţe, despre pierderea echilibrului, despre disperare. Despre cozile din curţile spitalelor. Despre neputinţă.
Nimeni nu ne-a ascultat, atât presa, cât si clasa politică au fost prea preocupate să ne catalogheze drept „extremiști”. În România anului 2023, se pare că ești pe cont propriu. Nimeni nu te ajută, nimeni nu te aude, decât poate atunci când e mult prea târziu.
În timp ce politicienii de la vârf sunt preocupaţi de conservarea pensiilor speciale şi de rotativele guvernamentale, mii și mii de români îşi trăiesc suferinţa în tăcere. Mecanismele instituţionale care ar putea salva vieţi nu funcţionează ori nu există.
Este nevoie de infrastructură specializată, de instituţii de cercetare şi de investiţii în medicina mintală.
Este nevoie de politici publice în sectorul prevenţiei, al diagnosticării, tratării şi al integrării celor care se luptă să trăiască.
Este nevoie de discuţii elaborate cu specialişti în spaţiul public. Dar şi cu românii afectaţi de probleme de ordin mintal. Să le fie redată vocea.
Am sperat, în contextul în care moartea Iuliei a produs o undă de șoc public, că vor exista reacții din partea celor care ne conduc, că poate vor mima, chiar și pentru o secundă, empatia, și vor propune măsuri concrete care să îi ajute pe românii aflați în suferință. În stilul lor obişnuit, s-au prefăcut că nu au auzit de caz şi că nu există o problemă în legătură cu care să se pronunţe. Asta i-ar fi obligat la acţiune. Probabil numirile de la ANRE i-au sleit de puteri.
Românii care se confruntă cu diverse afecţiuni psihice trebuie susţinuţi. Şi pentru că aşa cum am mai spus, suntem aici să luptăm pentru toţi românii, indiferent de condiția lor materială, de etnia lor, de orientarea lor politică sau de starea lor medicală, vom lua noi, „extremiștii”, inițiativa, şi îi vom invita pe toţi cei care pot contribui la elaborarea unor politici publice în domeniul sănătăţii mintale la aceeaşi masă a dialogului, pentru a veni cu cele mai eficiente propuneri şi soluţii pentru „însănătoşirea” sistemului care până acum a dat greş.
Iar pe voi toţi vă invit să vă uitaţi cu atenţie în jur şi să luaţi aminte că părinţii noştri, bunicii, copiii, alte rude, prietenii şi colegii de muncă au nevoie de dragoste şi de prezenţă.
Spiritul nostru comunitar trebuie trezit din amorţire. În joc e sufletul României.
