La 23 iulie 2023, în Spania au avut loc alegeri generale, atât pentru Congres, cât și pentru Senat. Acestea au fost organizate atunci întrucât Pedro Sánchez, actualul prim-ministru, le-a devansat după dezastrul electoral suferit de socialiști în 28 mai – alegerile municipale și regionale organizate în mare parte a țării. Toate sondajele indicau posibilitatea unei majorități absolute alcătuite din partidul de centru-dreapta (Partidul Popular) și conservatorii de la Vox. Cu toate acestea, rezultatul nu a fost cel scontat, iar dreapta a fost la o distanță de doar 5 locuri de a obține majoritatea necesară.
Ce s-a petrecut de au ajuns în această situație? Partidul Popular și-a exprimat în repetate rânduri disprețul față de Vox. De exemplu, în regiunea Extremadura, reprezentanții de aici ai PP au adus numeroase insulte celor de la Vox. Acest comportament a arătat că relația dintre cele două partide era una complicată, ceea ce ar fi condus către o ciocnire frontală, iar persoanele nehotărâte care ar fi intenționat să voteze PP sau Vox nu i-au votat nici pe unii, nici pe ceilalți. În plus, PP-ul lui Alberto Núñez Feijóo a declarat nu doar o dată că, în cazul în care ar avea nevoie de voturi, partenerul său principal ar fi Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol (PSOE), ceea ce ar putea speria și mai mult potențialii alegători. De asemenea, teribila campanie a PP, care s-a comportat de parcă victoria ar fi fost de la sine înțeleasă și care nu a avut decât un singur mesaj – „dați-l afară pe Sánchez din Moncloa” – a ajutat stânga să arate că este capabilă să guverneze.
De 24 de zile, poporul spaniol demonstrează zi de zi la sediul PSOE. Motivul: amnistia pe care guvernul lui Pedro Sánchez dorește să o aprobe. Aceasta are un singur obiectiv: ca Sánchez să poată rămâne la cârma guvernului spaniol. Socialiștii au încercat să o mascheze în fel și chip, dar intenția lui Pedro Sánchez este de a accepta această amnistie fiind conștient că, pentru a-și păstra fotoliul, are nevoie de partidele catalane pro-independență. Înainte de alegeri, fiecare oficial al PSOE nega în mod categoric că ar fi acceptat așa ceva, ba mai mult, toți susțineau că ar fi fost o mișcare profund ilegală. Cu toate acestea, după alegerile din iulie, socialiștii și-au schimbat discursul pentru a încerca să le vândă propriilor alegători și populației ideea că amnistia va aduce pace și armonie în Catalonia și în întreaga Spanie.
Concret, amnistia va însemna anularea tuturor infracțiunilor comise de cei care au fost responsabili politic pentru referendumul ilegal desfășurat în 2017, inclusiv grațierea actelor de vandalism comise de organizațiile CDR și Tsunami Democràtic. Carles Puigdemont, pe atunci președinte al Generalității Cataloniei, a fugit la Bruxelles pentru a scăpa de pedeapsă. Dacă amnistia va fi aprobată, Puigdemont se va putea întoarce și va avea mână liberă pentru a putea candida din nou la funcția de președinte al Generalitat și pentru a încerca să organizeze un alt referendum.
Cetățenii se pot poziționa pro sau contra unui referendum, însă nimeni nu poate fi de acord cu eludarea Constituției spaniole sau ignorarea semnalului de alarmă tras de toate asociațiile de judecători asupra pericolului acestei legi, precum și asupra precedentului pe care îl creează. Este o încălcare a separării puterilor și o nesocotire a statului de drept. De asemenea, în acordul dintre partidul lui Puigdemont (JUNTS) și PSOE, se afirmă că a existat un lawfare, adică o instrumentalizare a justiției în scopuri politice.
Vox a fost singurul partid care a încercat să oprească această lovitură dată statului de drept, care și-a asumat această misiune extrem de dificilă, majoritatea presei mainstream fiind de partea lui Sánchez. Totodată, Partidul Popular, principala formațiune de opoziție după numărul de locuri, nu a susținut în niciun moment protestele împotriva lui Sánchez, singurele demonstrații pe care le-a făcut fiind mai degrabă politice, nicidecum îndreptate contra amnistiei.
Conservatorii de la Vox încearcă prin toate mijloacele să internaționalizeze conflictul. În primul rând, sosirea celebrului jurnalist american Tucker Carlson i-a făcut pe numeroși americani să devină conștienți de ceea ce se întâmplă în Spania, având ecou, de asemenea, și în rândul simpatizanților europeni ai lui Carlson. În al doilea rând, ECR (grupul european din care face parte Vox) a dus o campanie la Bruxelles și Strasbourg pentru a aduce la cunoștința întregii Europe și pentru a încerca să oprească nebunia.
Cu toate acestea, nu putem avea prea multă încredere în UE care până acum s-a disociat invocând că ar fi vorba despre o chestiune internă. Asta ar trebui să ne convină, pentru că birocrații nu ar trebui să se amestece în politica internă a statelor-membre, nu? Dar, evident, avem de-a face cu un dublu standard, în sensul în care Bruxelles-ul ține să se amestece în treburile interne ale anumitor state, ale acelora care și-au asumat politici conservatoare și care nu se supun Agendei 2030, așa cum sunt Ungaria și Polonia.
Alegerile europene din iunie 2024 trebuie să reprezinte un moment de cotitură, prin care să fie oprită această lovitură dată democrației. Nu este vorba despre stânga sau dreapta, ci despre bun simț – nu poți să ataci propria Constituție, să minți în mod deliberat că nu ai de gând să o faci și apoi să faci exact contrariul.
Este foarte important ca patrioții să devină prima forță politică din Europa, ceea ce ar fi posibil dacă grupurile ECR și ID s-ar reuni. Chiar dacă există diferențe specifice și chiar „linii roșii” între anumite formațiuni, unificarea patrioților și suveraniștilor este singura cale care poate redirecționa cursul Bătrânului Continent. Conservatorii triumfă de-a lungul și de-a latul Europei și pe întreg mapamondul. Cu toții am văzut ceea ce s-a întâmplat în Italia, în Suedia, în Finlanda și, cu doar câteva zile în urmă, în Olanda. Anul viitor, același lucru se poate întâmpla în România cu AUR, în Portugalia cu accederea la guvernare a Chega și, în Statele Unite, dacă se întoarce Donald Trump la Casa Albă. De asemenea, să fim cu ochii și pe Germania, unde AfD capătă tot mai multă forță.
Europa trebuie să fie iberă, fără nicio agendă impusă, să înceteze a mai fi vasală a Statelor Unite și să refuze să fie vasală a Rusiei sau Chinei. Continentul nostru trebuie să aibă propria agendă, să își recâștige suveranitatea și să redevină mare și puternică, așa cum a fost întotdeauna.
NU unei Europe federale, DA unei Europe de națiuni suverane și libere!
Autor: Sergio Velasco, specialist în științe politice, fondator al proiectului „Filosofía Política” (X/Twitter) și jurnalist la „The Long Brief”.
Traducere: Dragoș Moldoveanu
