Delia Budeanu, una dintre cele mai iubite și mai frumoase crainice ale televiziunii comuniste, s-a stins din viață astăzi, la vîrsta de 75 de ani. Intrată pe post în 1970, Delia Budeanu a intrat în colimatorul Elenei Ceaușescu, femeia care ura visceral frumusețile de pe micul ecran, a fost scoasă de pe post și exilată la radio. Motivul era o tunsoare care nu cadra cu viziunile estetice ale tovarășei. Crainica s-a mai confruntat și cu alte sancțiuni, care nu s-au oprit la momentul revoluției din 1989.
Pentru că avea viziuni politice diferite de ale noului regim fesenist, Delia Budeanu a fost ”redistribuită” la canalul 2 al TVR, care avea o răspîndire limitată. În 1997, a renunțat la televiziunea de stat, oarecum scîrbită de constatarea amară că la vremuri noi, erau tot ”ei”. Cîțiva ani mai tîrziu a scris o carte intitulată ”Live” în care a relatat un episod semnificativ despre tupeul corifeilor Epocii de aur, lingăii care distrugeau cariere și vieți cu o singură semnătură și care după revoluția anti-comunistă căzuseră, mai toți, în picioare.
Reproducem respectivul fragment, ieșit de sub pana unei femei puternice, încrezătoare, dar dezamăgite de ceea ce ar fi trebuit – și nu a reușit – să aducă revoluția anti-comunistă: epurarea comuniștilor și a securiștilor. Delia Budeanu – o luptătoare avant la lettre cu statul-paralel post-comunist, am putea spune:
”O întâmplare banală, dar nu tocmai
Anul trecut am întâlnit într-un magazin un tovarăș a cărui semnătură, pusă cu mâini albe, îngrijite, pe fişele de post ale emisiunilor timp de zeci de ani, dădea sau nu OK pentru difuzare. Era viza. S-a făcut util, a fost vigilent, loial, obedient, a binemeritat de la partidul-stat, a ieşit la pensie. Încerc să-l uit. Am încercat să-l evit cu eleganță. Nu mi-a venit să cred când m-am trezit cu el în față, barându-mi drumul. ,,Ce faci? Nu vrei să mă vezi, mă eviți?”. Eram în 2006, toamna. Ce vreau să spun? E oare indecent să mă aştept ca aceşti activişti, oameni fără profesie, să se lase… evitați? E indecentă aşteptarea mea de a nu fi şi azi obligată să schimb cu ei formule de politețe? În seara aceea m-am văzut pusă în situația să răspund politicos, să schițez un zâmbet, să mă fofilez mai mult decât stânjenită, total răvăşită. Omul mă privea în ochi senin: ,,Mă eviți?”.
El era cel care îmi intrase în casă şi ceruse referințe foştilor socri despre mine în 1971, el era cel care organizase, în 1982, eliminarea din televiziune! Îi ascultasem în şedinţele de partid frazele disciplinate, agramate şi fără miez, 19 ani îi tolerasem mediocritatea pentru că era omul partidului, un incolor,,yesman” cu voce detimbrată şi rostire înceată, dar cu dosar beton, iar după 16 ani de la căderea comunismului mă privea inocent, în ochi, şi vroia să stăm de vorbă. Tot el conducea şedinţele de învăţământ politic, pierdere de timp oficializată, prilej de prostire şi tâmpire a oamenilor. La examinarea anuală se puneau calificative care ajungeau la dosar şi în fişa de post. Şi alți colegi din TVR mi-au mărturisit acelaşi lucru:,,ei” nu se jenează, au fruntea sus, privesc în ochi.
În clipa următoare, tot ce am încercat să repar în interiorul meu 16 ani s-a dus naibii în 30 de secunde.
Întâmplarea aceasta e pattern al jocului social bolnav cu multe pliuri, fațete, dedesubturi şi, mai ales, umbre, din care facem parte. Lipsa de obraz fără de margini, sfidarea acestei pături de foşti paraziți sunt rezultatul politicii de stat în anii care ne despart de 1989, anul 0, ratat şi compromis.
Punctul 8 din Proclamația de la Timişoara din 1990-1991 a fost ratarea istorică a României. Am fost în mijlocul acelui eveniment a cărui importanță prin ratare va fi amendată în viitor de cei ce se vor apleca asupra acelor ani absolut de groază ai României. Am fost cea care i-a primit pe George Şerban şi colegii lui din Societatea Timişoara în platoul 5 al TVR, i-am dus la cabina colegului meu Petru Popescu, pe care l-am rugat să le împrumute cămăşi albe, fiindcă băieții erau în pulovere închise la culoare şi erau frânţi de oboseală după o noapte în tren, i-am dus la machiaj şi am asistat la intrarea lor pe post cu textul Proclamației. Un val tsunami de dejecții s-a deversat în capul nostru în perioada următoare”.
Bun rămas, Delia Budeanu, condoleanțe celor pe care i-ai lăsat în urma ta. (Bogdan Tiberiu Iacob)
