„Cine are școala, are viitorul.” Această frază, ce ar putea părea un truism inofensiv, a fost înțeleasă de Antonio Gramsci și de Școala de la Frankfurt ca fiind cheia transformării societății.
Nu revoluția brutală va răsturna vechile structuri, ci o acțiune subtilă, îndelungată, de reconfigurare a instituțiilor culturale: educația, mass-media, arta, biserica.
Odată capturate, acestea nu mai sunt spații de gândire liberă, ci mecanisme de reorientare a conștiinței colective. Aceasta este, în esență, strategia „marșului lung prin instituții”, concept formulat de Rudi Dutschke, dar inspirat direct din analiza gramsciană a hegemoniei culturale.
Decenii la rândul, George Soros a fost unul dintre cei mai mari practicieni ai acestei tactici, deși nu invocă explicit numele lui Gramsci.
Imperiul său filantropic nu s-a limitat la acte de caritate, ci s-a transformat într-un vast mecanism de reconfigurare ideologică a societății.
Universități, fundații, think-tank-uri, rețele media – toate au fost penetrabile și transformate într-un aparat de reeducare politică.
Problema nu este doar că a finanțat cauze „progresiste” (un termen elastic care poate desemna orice, de la justiție socială la deconstrucția națiunii), ci că a confiscat însăși ideea de educație, golindu-o de sensul său autentic și subordonând-o unui proiect de inginerie socială.
Tradiția educației autentice, de la Platon la Humboldt, a fost ghidată de ideea că actul de învățare este o căutare a adevărului, nu un antrenament pentru docilitate.
În viziunea clasică, universitatea era spațiul în care spiritul uman se forma în raport cu marile întrebări ale vieții, în care tradiția era interiorizată, nu demolată, și în care adevărul era o valoare mai înaltă decât puterea.
În contrast, modelul promovat de rețeaua lui Soros, inspirat de criticii moderni ai „ordinii burgheze” precum Adorno și Marcuse, subordonează educația unui scop politic: transformarea conștiinței colective prin erodarea valorilor tradiționale.
Azi, Alex Soros Jr. nu finanțează cunoașterea pură, ci o cunoaștere instrumentalizată. Nu mai contează dacă o idee este adevărată, ci dacă servește cauzei electorale. Sub pretextul „eliberării de prejudecăți”, noile centre de învățământ se transformă în fabrici de activism, unde orice abatere de la dogma dominantă este sancționată.
Este exact ceea ce urmărea Școala de la Frankfurt: o deconstrucție a tuturor reperelelor tradiționale, fără a pune nimic viabil în loc. Sub masca „criticii sociale”, se desfășoară un proces de distrugere a bazelor culturale ale Occidentului.
Gramsci a înțeles că puterea nu depinde doar de forță, ci și de controlul narațiunilor dominante. Dacă elitele culturale adoptă o anumită perspectivă, societatea întreagă va ajunge, în timp, să o accepte. Aceasta este miza ONG-urilor finanțate de Soros: ele nu sunt doar structuri de lobby guvernamental, ci vectorii unei noi hegemonii culturale.
În America, Open Society Foundations (OSF) și alte entități similare au reușit să impună un nou limbaj public, o nouă gramatică a gândirii: cine se opune este „intolerant”, cine îndrăznește să conteste dogmele progresiste este „extremist”, iar cine refuză să se conformeze devine un paria.
Aceasta nu mai este educație, ci dresaj cultural.
Cel mai pervers efect al acestei rețele nu este doar capturarea instituțiilor, ci pervertirea însăși a ideii de Bine, Adevăr și Frumos. În gândirea clasică, binele este un ideal de sine stătător, independent de pasiunile trecătoare ale epocii. Dar în paradigma progresistă finanțată de Soros, binele devine o construcție ideologică, negociabilă, maleabilă.
Școala de la Frankfurt a promovat o teză periculoasă: orice tradiție este, în fond, un instrument de opresiune. Familia este „o construcție patriarhală”, religia este „un mecanism de control”, istoria este „o poveste spusă de învingători”. Dacă toate acestea sunt iluzii periculoase, atunci ce rămâne? Un vid axiologic pe care doar noii ingineri sociali îl pot umple.
Dacă Marx visa la o revoluție condusă de proletariat, Gramsci și discipolii săi au înțeles că nu muncitorii vor schimba lumea, ci intelectualii.
Soros a aplicat această lecție la scară globală. El nu finanțează greve sau revolte, ci burse, studii academice, publicații. Nu trimite proletari în stradă, ci creează elite alternative care să reformateze gândirea colectivă.
Aceasta este ironia majoră: sub pretextul „eliberării” indivizilor, se creează un sistem și mai rigid, o nouă ortodoxie ideologică. În numele diversității, se impune un gând unic. În numele justiției sociale, se construiește o oligarhie a celor care dețin monopolul moralității.
Adevărata libertate intelectuală nu poate exista într-un climat dominat de filantropi ideologici. Educația trebuie să fie un spațiu al întrebărilor libere, nu al dogmelor dictate de elite financiare. Adevărul nu poate fi instrumentalizat de putere fără a deveni o caricatură a lui însuși.
Dacă Soros și rețeaua sa au reușit să colonizeze instituțiile, soluția nu este înlocuirea unei hegemonii cu alta, ci restaurarea ideii că educația și cultura trebuie să slujească adevărului și libertății.
