După Revoluție, statul român a închis sute de mine, lăsând comunități întregi în sărăcie și abandonând rezerve minerale de miliarde de euro. Politicile incoerente și presiunile externe au transformat România dintr-un important producător de resurse într-o țară dependentă de importuri.
În ultimii 30 de ani, România a închis aproape toate exploatările miniere pe care le avea, distrugând un sector care, înainte de 1989, asigura zeci de mii de locuri de muncă și aducea venituri semnificative economiei. Mine de cărbune, aur, cupru și alte resurse strategice au fost închise sub pretextul ineficienței economice, însă în realitate a fost vorba de decizii politice proaste, de lipsă de investiții și de presiuni din partea unor interese externe.
În anii ’90, sub pretextul alinierii la cerințele europene și al rentabilizării industriei, România a început un amplu proces de închidere a minelor. Mii de mineri au fost trimiși acasă cu promisiuni de reconversie profesională care nu s-au materializat niciodată. Orașe întregi din Valea Jiului, Apuseni sau Maramureș au fost condamnate la sărăcie, iar depopularea a devenit o realitate cruntă.
Închiderea minelor nu a fost urmată de alternative economice viabile. Statul nu a investit în modernizarea exploatărilor și nici nu a încercat să atragă investitori care să valorifice resursele României. În schimb, am ajuns să importăm cărbune, cupru sau alte materii prime pe care le aveam din abundență. În timp ce țări precum Polonia sau Germania au reușit să-și mențină exploatările miniere prin investiții și tehnologii moderne, România a renunțat complet la acest sector strategic.
Mai grav, rezerve minerale de miliarde de euro zac neexploatate în subsolul țării, în timp ce românii plătesc facturi tot mai mari pentru energie și materii prime. De exemplu, redeschiderea unei mine costă în jur de 10 milioane de euro, iar investiția totală pentru 30 de mine ar fi de aproximativ 1,5 miliarde de euro – o sumă infimă în comparație cu resursele pe care le-am putea valorifica.
În concluzie, politica statului român în privința industriei miniere este un exemplu clasic de distrugere planificată. România nu doar că a pierdut un sector economic vital, dar a condamnat și generații întregi la sărăcie și emigrare. În timp ce alte state își protejează resursele și le exploatează inteligent, România a ales să își închidă minele și să devină dependentă de importuri.
