Florin Roman nu a fost doar un accident. Numirea sa ca ministru al Cercetării, Inovării și Digitalizării nu s-a făcut la întâmplare, ci a venit logic în lungul șir de decizii politice care au ucis viitorul României.
Europa a început să se dedice din plin „economiei cunoașterii”, alături de America de Nord și de Asia de Sud-Est. În vreme ce în restul lumii se produc din ce în ce mai multe lucruri, aici, în aceste trei zone, se produce tehnologie. Dar, din nefericire, în această Europă nu ne regăsim și noi. Și aceasta este o decizie politică, aparținând regimului care ne conduce.
Și cum numerele sunt cea mai corectă ilustrare a oricărui enunț, iată și dovada: România este singurul stat membru al Uniunii Europene în care a scăzut numărul de cercetători din 2010 până în 2020. Cu 7% a scăzut:
Asta indică o deconectare majoră dintre tendința europeană de creștere prin inovare și prin cunoaștere și ceea ce se întâmplă la noi, unde suntem încă ancorați în modelele de dezvoltare ale anilor ’50, nici alea prea bine însușite. Este mai mult decât evident că statele dezvoltate, grupate în Europa, America de Nord și Asia de Sud-Est, și-au schimbat de mult modelul de dezvoltare: mai multă „producție” de tehnologie și mai puțină producție „pe bandă”, mai multe locuri de muncă bine plătite și mai puține slujbe pentru oameni care robotesc simplu și monoton, mai multă valoare adăugată în economie și mai puține ore de muncă risipite pe operațiuni de rutină.
Refuzul de a te implica în cercetare și dezvoltarea de noi tehnologii înseamnă refuzul lumii actuale și întoarcerea spre perioada anilor ’50-’60 a secolului trecut, perioada de glorie a muncii rutiniere, la bandă. Cam asta a ales, din păcate, România, atunci când și-a sugrumat sectorul cercetării-dezvoltării. Până la urmă, o națiune cu mai puține inteligențe cultivate este ideală pentru politicienii de tip Florin Roman.
Revenind la cifre, să spunem că UE și-a crescut numărul de cercetători cu peste 40% în ultimii 10 ani, ajungând la un număr de 1,89 milioane de oameni, cu 546.000 mai mulți ca în 2010. Ungaria este una dintre campioanele continentului la creșterea numărului de cercetători, dublându-și-l și ajungând să aibă, astăzi, de două ori mai mulți decât are România. De asemenea, Polonia a creat 60.000 de noi cercetători, ajungând la un total de 124.000, cam de șase ori mai mult decât noi. Să mai spunem și că Germania și Franța au împreună jumătate dintre cercetătorii Uniunii, dar cote importante dețin și Italia, Spania, Olanda și Suedia.
Să nu trecem cu vederea și ierarhiile globale: China, cea mai rapid crescătoare economie mare, are peste 2 milioane de cercetători, americanii au peste 1,5 milioane, japonezii, aproape 700.000, sud-coreenii au ajuns Germania din urmă la număr de cercetători, iar rușii sunt și ei pe la vreo 400.000. A, da, amatorilor de statistici nu le va scăpa nici faptul că singura economie mare a lumii care și-a diminuat numărul de cecetători este … Rusia (-9,3%)!
În momentul în care România este o economie de două ori mai mare decât cea maghiară și avem același număr de cercetători, este clar că vorbim despre prostia sau ticăloșia guvernanților din ultimii 10 ani. În momentul în care avem o economie de trei ori mai mică decât cea a Poloniei, dar de șase ori mai puțini cercetători, nu vorbim oare despre sabotarea de către guvernanți a viitorului acestei națiuni?
Nu este oare evidentă o legătură între calitatea și dinamismul unei economii și numărul de cercetători pe care îi plătește țara respectivă? De ce la București se proiectează o țară cu un viitor diferit de cel ales de națiunile bogate și prospere?
Suntem țara europeană cu cea mai mică pondere a angajaților din cercetare-dezvoltare, cam 0,4% din totalul salariaților. Dar și țara europeană cu cei mai puțini cercetători care lucrează în universități.
Ungaria, spre comparație, are aproape 1,3% dintre angajați implicați în cercetare-dezvoltare, iar Polonia, 1%. De trei ori mai numeroși sunt cercetătorii maghiari din universități decât cei români și de șase ori mai numeroși cei polonezi față de omologii lor români.
Și, evident, numărul de cercetători angajați în unități private non-profit este invizibil…
:format(webp):quality(100)/http://gandul.ro/wp-content/uploads/2021/12/Peiu-2-5.png)
De altfel, suntem pe ultimul loc în Uniunea Europeană și în ceea ce privește rezervorul de „cadre”: doar 15% dintre românii care termină o facultate sunt în domeniul știință-tehnologie, HRST (human resources in science and technology) și doar 20% dintre cei care lucrează dintre absolvenții de facultate sunt în acest domeniu:
:format(webp):quality(100)/http://gandul.ro/wp-content/uploads/2021/12/Peiu-3-4.png)
A, să nu uităm că suntem și statul european cu cea mai mică pondere a absolvenților de facultate printre cei de vârstă activă. Și evident că suntem ultimii și la ponderea tinerilor (25-34 de ani) cu studii superioare.
Și totul este direct proporțional cu cantitatea de resurse pe care statul le alocă cercetării-dezvoltării. România este, previzibil, de altfel, statul european cu cea mai mică intensitate a cercetării-dezvoltării, cu doar 0,5% din PIB alocat pentru acest sector:
:format(webp):quality(100)/http://gandul.ro/wp-content/uploads/2021/12/Peiu-4-3.png)
Sursa: https://ec.europa.eu/eurostat/web/products-eurostat-news/-/ddn-20211129-2
Cu alte cuvinte: atâția bani dai, atâta primești!
Este, cred, destul de clar, acum, că statul român a ales, în mod deliberat, să nu se înscrie în paradigma europeană a „economiei cunoașterii”. Statul român a ales ignoranța și înapoierea, în detrimentul modernității și a dezvoltării reale.
Spunea poetul odinioară: „E ușor a scrie versuri, Când nimic nu ai a spune”. Aceste versuri descriu perfect și modul în care guvernanții se raportează la Europa și la dezvoltare. Pe de o parte, când vine vorba de discursuri, toată cohorta de politicieni ne recită cu patos mantrele cu viitorul european al națiunii, cu apartenența la valorile europene și cu modelele europene; pe de altă parte, când vine vorba de acțiuni concrete, prioritate au primarii hămesiți ai puterii, serviciile secrete și legiunile de nepoți care împânzesc administrația.
Educația și cercetarea, care definesc astăzi destinul Europei, sunt uitate pe la periferiile bugetului, strivite de datoria sacrosanctă de a readuce și păstra deficitul în limitele tratatului de la Maastricht.
Ce frumos rostește Iohannis cuvintele educație și cercetare, ce frumos au denumit un minister ca fiind al „cercetării, inovării și digitalizării”! La fel de frumos cum arată bugetul Președinței sau cele ale serviciilor secrete.
Atunci când este vorba să înghițim pe nemestecate aberațiile energetice ale Bruxelles-ului, suntem campioni la demolarea de centrale electrice și la împiedicarea construcției altora noi. Dar când este vorba de cercetare-dezvoltare, ne aducem brusc aminte doar de deficite și de austeritate.
În România reală, „economia cunoașterii” este pusă, de fapt, să tragă la căruța grea cu titluri ale prea-palidului-intelectual Florin Roman. O minte primitivă nu avea, de altfel, nevoie de cercetători prea mulți și bine finanțați. O minte ca a lui Florin Roman se potrivea perfect destinului pe care regimul Iohannis îl hărăzește acestei țări.
_F4_new_update.png){kind=link}
_F5_new.png){kind=link}