Sunt două întrebări cărora nu știu să le dau un răspuns:

1) Cum îl strică pe om puterea? Tot spunem că politica te corupe. Foarte bine, dar care e lanțul patogen? Cum dintr-un inocent ajungi o lichea cu memoria brăzdată de matrapazlîcuri? Presimt că se petrece un scurt-circuit magic, un fior demonic în urma căruia nu-ți mai aparții. Odată petrecut scurt-circuitul, nu mai e nimic de făcut: conștiința îți va digera fiorul pînă la ajunge să nu mai fi recunoscut de apropiați. E precum o metamorfoză strălucitoare, radiezi răul în chip convingător. Dar acestea simt divagații, simt prea bine că nu cad pe temă.

2) Ce înseamnă „act politic”? Ce deosebește actul politic de cel erotic, negustoresc, cultural, religios sau pragmatic? Un sfînt poate face gesturi cu răsunet politic? Dar un erou? Dar o lepădătură? Și atunci care e trăsătura esențială a politicului? Carl Schmitt a spus-o pe șleau: distincția prieten-dușman. E o dihotomie beligerantă, dar cu totul verosimilă. Deocamdată alta mai plauzibilă nu știu. Atîta doar că, izbitor de severă fiind, are neajunsul de a-și ispăși franchețea. În lumea de prefăcuți în care trăim, o asemenea glosă te vîră în mormînt.

Pînă găsesc nuanțe în tipar propriu, dar nu stereotipii scoase din manuale, ci concluzii vii ieșite din mocnire directă, pînă atunci mi-au trecut prin minte cîteva definiții preliminare:

  1. Pe un om politic îl recunoști după ușurința cu care, știind cîteva adevăruri drastice, le trece sub tăcere. Ce am înțeles pînă acum e că, sub apăsarea unor tabuuri subînțelese, prudența politicianului încalcă dictonul dixi et salvavi animam meam. Tocmai de aceea neîncrederea aproape unanimă în omul politic are o justificare firească. Soluția? Înfruntarea tabuurilor cu prețul proscrierii.
  2. Politica e acel loc în care, străduindu-te să faci cît mai puține concesii, reușești să faci cît mai multe gafe. E locul unde intențiile, cu cît sunt mai pure, cu atît sfîrșesc într-un deznodămînt mai lamentabil. Am trăit-o pe pielea mea în urma cîtorva declarații făcute fără zgarda precauției.
  3. Politica e teascul sub care aplatizarea conștiinței merge pînă la atingerea acelei orizontale în care carența idealului devine virtute. Idealul nu doar că e o pacoste, dar pe deasupra are putere centrifugă: te expulzează din orice anturaj a cărui atmosferă nu-ți poate digera aspirațiile. Din cauza idealului, principiul lui Arhimede e mereu încălcat: forța cu care ești împins în afara mediului politic depășește cu mult volumul de idei pe care l-ai dislocat cînd ai intrat în el.
  4. Un politician fără duplicitate e ca un gladiator fără scut. Și atunci ce caut aici?
  5. În politică, a te împăca cu victoria adversarului, mai ales cînd acesta ți-e dușman ireductibil, îți scurtează viața cu cîțiva ani. Fiindcă te îmbibi cu otrava pe care ai secretat-o contemplîndu-i izbînda. (În privința aceasta, am pe conștiință hecatombe de victime: veninul cu care mi-au dorit dispariția le-a îmbibat pînă la autointoxicare ființa. O adeverire a dictonului: „malitia ipsa maximam partem veneni sui bibit”. Răutatea își bea singură jumătate din venin.)

Aștept ca, după cîteva luni, să capăt un alt unghi de vedere. A filosofa despre politică pe măsură ce o respiri e singurul mod în care poți spune ceva cu sens asupra ei. Restul e vodevil fățarnic de inși făcînd pe chibiții omniscienți.

Donații prin PayPal paypal icon
Donație recurentă

Susține lunar proiectul AURnews